Ziua de vara intr-o seara de toamna

Soarele apune. Cerul pare ca se stinge sub apasarea grea a unui gand de disperare. Intunericul se apropie, incetarea clipei perfecte pare acum o necesitate. Luminile orasului alterneaza nostalgia sfarsitului inevitabil cu fascinatia inexplicabila fata de ceva nou: noaptea.

Se indreapta spre fereastra ce incadreaza cerul instelat, cu chipul animat de o curiozitate de nepatruns. Stelele stralucesc, luna amplifica lipsa de speranta ce impanzeste umanul de jos, pamantescul ce nu se poate apara de imensitatea farului ce lumineaza universul. Totusi, ceva este schimbat. Mintea incearca sa patrunda prin labirintul de voci, dar pluteste in delir spre o lume abstracta. Poate ca viseaza. Caci strada populata de masini si oameni devine brusc goala si fara sens, neimportanta. Se margineste la a privi lucrurile, fara sa patrunda in esenta lor. Vede doar invelisul ce acopera ceva amorf, infinit, puternic. Poate daca ar privi ma departe de camera fara perdele a cladirii de dupa sosea ar intelege mai mult. Ar vedea mai mult decat o camera goala, invadata in singuratatea ei perfecta de niste umbre. Umbre ale perfectului care se risipeste cu fiecare cuvant adaugat. Perfect pe care eu il strivesc si il risipesc. Si nu pot sa ma opresc din absurda repetitie trecutului care cateodata are sens. Dar doar pentru mine, doar azi. Nimic mai mult decat atat.

Intr-o spirala

Ciudat cum pe fundalul cerului albastru de primavara se vede o urma de existenta. Se deruleaza imagini ale trecutului, apoi totul se stinge. Apare o lumina puternica, orbitoare, sublima. Atrage si totusi respinge. Nu ai timp sa te indrepti spre ea, caci desupra ta cerul s-a strans intr-o bila de foc. Iar iarba ce o aveai sub talpi se desprinde si se incolaceste intr-o spirala. Se rasfrange, pictand cerul cu o noua nuanta. Ce mai poate fi numit cer, ce mai poate fi numit pamant? Fluide, se intind unele spre altele, se amesteca si devin un singur lucru. Strivesc intre ele tot ce respira sperante, strang stelele si le arunca in miezul inca nedefinit al Totului. Pentru ca intr-un final totul sa explodeze. Si ploua cu cifre, cu o matematica tampita, pe particulele verzi ale materiei ramase. Apoi totul tinde sa se reaseze, sa isi reia pozitia initiala. Dar nimic nu mai poate fi la fel.

Ganduri de toamna

"Am mers cu pasi repezi pe podeaua rece, am trecut in viteza pe holurile intunecate de indiferenta. Am iesit pe usa si am intrat in toamna. Aerul rece si melancolic m-a izbit in fata precum un zid de nepatruns blocheaza fericirea clipelor. Peretii se ridicau pretutindeni, frunzele zburau in universul lor zdrobit de aer, oamenii treceau infrigurati pe strada, strabatand secundele ce formau in jurul lor un tunel spre inexistenta. Cerul patat de nori negri contrasta cu razele de soare cazute, din loc in loc, pe o piatra oarecare. Mi-a fost greu sa privesc in fata si sa nu tip la vederea peisajului dezolant care se intindea de-a lungul orizontului. In trecut adoram toamna- singurul anotimp care reusea sa ma transpuna in clipele trecutului, imbibate cu o dulce nostalgie. Dar ceva se schimbase. Fusesem inlocuita neasteptat de brusc. Soarele ma inlocuise. Ma inlocuise cu un trandafir cu spini enormi, ma inlocuise cu surasul amar al unei zile de iarna, ma inlocuise cu perfectiunea necunoscutului. Am trecut din intuneric in lumina. Si e frig acum. Toamna o sa ma descompuna, o sa umple fiecare colt pana nu va mai fi loc. Atunci fiecare atom din mine ar zbiera dupa caldura, si caldura m-ar ocoli ca pe un cub de gheata in care s-ar putea pierde. Din nou simt ca e rece clipa asta. E rece si e frig. Ma ingheata momentul, sunt straina de privirile fantomatice. E frig aici, foarte frig. Prezentul ce va fi pare mai cald, caci aici doar suflari impietrite mai strabat aerul. Pana si lumina s-a surpat in prapastia disperarii, odata cu cerul care acum intuneca luna. E bine asa. Pentru ca e toamna."

Si silueta ii disparu in toamna eternei schimbari.

Departe de nebunie

Din nou a incadrat fereastra, poarta spre infinit, cu ochii patrunsi de groaza. Nu-si mai aminteste cum a ajuns din nou sa se holbeze la luna; nu-si mai aminteste niciunul dintre lucrurile ce cu putin timp in urma ii stapaneau gandurile. A ajuns sa fie propriul ei ucigas, un simbol al inexistentei. Departe de nebunie, se zbate intr-o luciditate din care incearca sa evadeze spre un univers abstract. Totusi, gandurile-i tradeaza nelinistea, neliniste dusa la extrem, departe de normalitatea din care a plecat.

"Priveste pana si albul care te invaluie- s-a intunecat sub greutatea vorbelor interioare. Luna a incetat sa iti mai surada de pe cerul pe care il visai. Te indrepti spre stele, te indepartezi, uiti. Ce ai sa mai uiti cand linistea te copleseste? Nu-ti mai aduci, aminte deci ai uitat. Liniste. Ai pierdut din bolta constiintei tale gandurile care te purtau candva de lumea ce te spulbera prin clipe. Te purtau pe mare.

Atunci era linistita si valurile iti acopereau tristetea.

Atunci luna isi trimitea razele spre agonia ta, iar sentimentele uitau de praful ce le acopera.

Atunci stelele erau departe; le visai doar ca pe niste puncte orbitoare, puncte ce le priveai din bratele valurilor.

Atunci aripa stanga a mainii tale rasarea din strafundul marii precum o idee fara sens se indreapta spre soare; se indrepta spre luna.

Dar ai uitat, nu conteaza ca soarele straluceste acum deasupra privirii tale ce se intuneca cu fiecare sclipire. Ai desprins o obsesie din inaltul cerului-vrei sa zbori. Dar te prabusesti spre munti, caci aripa se indreapta spre luna. Deci tu, un om mai prejos decat ceilalti in toate privintele si cu mult mai bun decat ei, te complaci blocat intre doua vise. Unul foarte sus, aproape de cer, iar celalalt, cosmarul, se afla jos. In abisul disperarii.

Cuvinte fara rost ti se invartesc in minte. Aripi. Cer. Luna. Agonie. Ai iesit din intunericul care iti oferea atata siguranta; acum nu mai poti pretinde lasarea noptii. Cerul negru nu te va mai cuprinde intr-o secunda de gheata; doar liniste. Ce frumos... Pentru tine, nimic nu mai are sens.

Cine esti tu?"

Ma intreb acelasi lucru.

Amortire a starii

Printr-o miscare lina a mainii, inlatura usor valul de iluzie a fericirii, valul marii. Urme de sare ii ramasesera pe chipu-i intunecat. Plaja-intinsa, goala si infinita. Ganduri fara sens sau legatura i se invalmaseau in minte, ca si cum un uragan ii amsetecase toate ideile, impingandu-le spre un vartej din largul marii. "Ma intreb ce gandeam cand valurile acopereau tarmul apus...as fi vrut sa fiu acolo." Isi intoarse ochii spre cerul albastru si in nesfarsire, tintuindu-l cu o privire de gheata."Universul e perfect si gol". Stelele sclipeau pe bolta intunecata, intregul cer fiind prins in nemiscarea secundei trecatoare, in neimportanta clipei, in rapiditatea timpului."Ma uit la stele; nu-nteleg nimic. E ca si cum departarea in care se afla dubleaza sentimentul de mister...un val de ceata invaluie ceva..ce?". Ideile si sentimentele pluteau dinspre mare spre cer. Copacii ce pareau ca ating luna cu crengile lor sclipeau sub razele de lumina. "Copacii dorm. As dormi si eu, dar timpul trece prea repede pentru a-l risipi prin vise. And I never knew the moon could be so big/ And I never knew the moon could be so blue..Aceeasi melodie imi rasuna in cap de cand vantul scutura ramurile inecate in prea mult aer. Ce legatura are?" Cu ochii atintiti spre cer, se lasa pe nisipul care devenise acum rece, precum devenise intreaga clipa. Se lasa pe spate si adormi.

And the sea isn't green..

Prin prisma fulgerelor

Ploua.Si e frig.Da, ploua si e frig.Fulgerele se rasfrang in ochii ei negri care privesc noaptea cu spaima si admiratie.Noaptea ii sugereaza ideea de moarte.Nu ii e frica, totusi gandul o infioara. In incercarea de a depasi momentul, isi aminteste de o teorie pe care a citit-o demult."Stiind ca este pieritor in toate privintele si ca orice nadejde intr-o noua inviere e zadarnica, omul va intampina moartea senin si mandru ca un zeu.Mandria il va face sa isi dea seama ca n-are rost sa carteasca impotriva duratei de o clipa a vietii sale; si omul isi va iubi astfel semenii, fara sa astepte o rasplata in ceruri.Dragostea lui se va multumi cu limitele unei vieti trecatoare, dar in acelasi timp constiinta faptului ca viata e scurta va inteti flacara ei tot atat de mult pe cat o facea sa tanjeasca mai inainte la speranta desarta intr-o dragoste vesnica, infinita, dincolo de mormant". Desi a afirmat de atatea ori ca este perfect de acord cu aceasta viziune asupra mortii, incertitudinea privitoare la viata de dupa sfarsit e pentru ea mai coplesitoare decat multumirea pe care ar simti-o in eventualitatea unei vieti implinite.Totusi ea nu simte ca a reusit sa faca ceva cu viata ei, iar asta o face sa se gandeasca la moarte ca la adancirea in abisul inexistentei, deci o prelungire a vietii spre o disperare fara margini. Imposibilitatea de a schimba ceva in destinul ei neiertator ii adanceste impresia de neimportanta. A ajuns sa se considere un om naufragiat intr-o lume a neputintei si fiecare clipa o integreaza in ceata ce invaluie chiar si lucruruile simple.

Altcineva

Si-a intepenit privirea, la fel ca si mintea, intr-un loc indepartat de iluziile pe care viata le raspandeste. Peisajul static, aparent plictisitor, invaluie intreaga camera. Dar inauntrul lui, gandurile zboara libere in corpul amorf care se desprinde din limitarea existentei. Da, in acele momente refuza sa mai esiste, sa mai respire aerul infundat de neimportanta lucrurilor, refuza sa spere si sa isi distruga sperantele la unison cu celelalte fiinte ce ii par acum hidoase: oamenii. Se uraste pe sine pentru ca este ca ei si pentru ca nu poate sa isi distruga gandurile de om simplu care il poarta din ce in ce mai departe de idealul pe care il urmareste de atata timp: nimicul. Vrea sa fie nimc mai mult decat orice pe lume. Caci din nimic poate deveni orice, spre deosebire de forma concisa in care se afla si care nu ii da voie sa fie mai mult decat un om, animalul pe care il dispretuieste de cand se stie. Isi imagineaza ca este nimic; lumea ii este la picioare. Limita spre imposibil dispare, iar el poate face orice in corpul in nesfarsire pe care il are si din care poate acum reveni din nou la nimicul care il face sa zboare. Din nou viseaza ca zboara deasupra marii, printre norii albi. Marea este atat de aproape, atat de vasta si atat de albastra. Incearca sa se apropie, dar pana si iluzia creata de el insusi il opreste de la aceasta singura dorinta pe care o are. Lanturi invizibile il leaga de nori, iar marea se indeparteaza, ajungand din nou in abisul mintii lui. Fulgere puternice se abat asupra lui, dar nicunul nu il nimereste. Inconjurat de zgomote aspre si dure, isi doreste sa fie lovit din plin si astfel sa scape de lumea in care este blocat. Dar cum ar putea fi lasat sa paraseasca forma pe care o uraste atat de mult si sa plece spre un loc, poate, mai bun (dar inexsistent) ?

Deschide din nou ochii. Lumina lunii ii invadeaza acum fereastra larg deschisa. E dezamagit de el insusi. Tocmai si-a imaginat ca zboara. Dar nu orice om face asta? Se dezgusta..realitatea cruda il izbeste din nou: e un om in adevaratul sens al cuvantului si nu poate schimb asta. Ochii lui, luminati pentru cateva clipe de iluzia fericirii, se afunda din nou in agonie. Oamenii...