"Nici nu stiu cand s-a facut primavara. E halucinant, ultima data era toamna. Sau vara. Sau poate nici atat, e izbitoare viteza cu care anotimpurile cu frunzele lor zboara prin fata mea. Cate toamne sa fi trecut prin mine, fara sa le observ? Cate veri sa fi pierdut cu gandurile in iarna? Si cate primaveri ingropata in frunzele de pe pamntul umed de toamna? E fara sens si absurd, ca si cum viata bate campii in ideea rispirii timpului. Risipeste timpul meu ca si cum as avea prea multe zile sau prea multe ierni. De mult am pierdut controlul ei, de mult ma poarta si ma scutura prin bucatile amorfe de timp. Secundele in care privesc apusul par ani, orele in care ma pierd printre fierele de nisip ale existentei la unison cu alti oameni rataciti par secunde. Si cum as putea sa reajung in posesia timpului? Caci nu ma intereseaza apusul, nu ma intereseaza oamenii, nu nu nu nu nu nu nu nu! Ce vreau eu, de fapt, este o secunda de gandire simpla proprie, poate o ora de sentiment al realitatii. Nu imi dau seama daca momente ca astea au existat si au fost insesizabil transformate in nanosecunde, sau fire abia perceptibile de timp, sau sunt atat de vaste, de indelungate ca durata incat nu le pot simti inca? Si cum le-as putea simti? Cum sa simt aroma realitatii sau gustul gandirii? Nu pot sa vad, dar cumva stiu ca le vreau; ca trebuie sa le vreau. Le consider ca posibile doar in cele mai frumoase momente ale gandirii (de care nu sunt sigura ca exista), si totusi mi-e greu sa nu le plasez undeva. Apar ca un vis indepartat, dar visul este o stare mai complicata de care nu sunt inca sigura daca are vreo legatura cu mine, daca eu controlez starea asta.
Nu stiu daca imi place asa... ma las in voia unei muzici care este mai presus de tot ce pot atinge eu. O muzica sublima, intr-adevar frumoasa. Are sens cumva ce spun sau ce fac? Muzica imi dicteaza? Nu, muzica ma poarta, intr-o armonie perfecta oriunde vreau eu. E modul de ajunge orice oriunde, fara un pret stabilit. Poate ar trebui sa incep sa ma gandesc la nota de plata... am plutit cam mult in ultima vreme. Si daca as renunta la intoarcerea la pamant? Sa plutesc asa, deasupra tuturor pana la sfarsitul meu. Viata e scurta, sfarsitul se apropie cu fiecare secunda (caci cand vine vorba de apropierea de moarte, secundele se transforma in ani). O sa mai plutesc putin, si o sa ma prabusesc. Fara sa platesc ceva sau sa imi judec actiunile in fata cuiva. Am plutit, nu i-am atins. Ce mi-ar mai lua atunci? Nimic:)
Si asa ma intorc gandurile la viata, desi plutirea este mult mai usora. Trebuie sa apas din nou "play" si sa ma ridic. Pe varfuri mai intai, pana muzica reuseste sa ma cuprinda din toate partile. Apoi plutesc usor si sus... Nici nu conteaza unde ma duc, caci totul este, pana la urma, identic. In momentul in care eu sunt aceesi oriunde, decorul este doar ceva fara semnificatie sau rost. O sa aterizez cand o sa gasesc o solutie; cand o sa fiu sigura..."
Cine a gandit asta?
