"Nici nu stiu cand s-a facut primavara. E halucinant, ultima data era toamna. Sau vara. Sau poate nici atat, e izbitoare viteza cu care anotimpurile cu frunzele lor zboara prin fata mea. Cate toamne sa fi trecut prin mine, fara sa le observ? Cate veri sa fi pierdut cu gandurile in iarna? Si cate primaveri ingropata in frunzele de pe pamntul umed de toamna? E fara sens si absurd, ca si cum viata bate campii in ideea rispirii timpului. Risipeste timpul meu ca si cum as avea prea multe zile sau prea multe ierni. De mult am pierdut controlul ei, de mult ma poarta si ma scutura prin bucatile amorfe de timp. Secundele in care privesc apusul par ani, orele in care ma pierd printre fierele de nisip ale existentei la unison cu alti oameni rataciti par secunde. Si cum as putea sa reajung in posesia timpului? Caci nu ma intereseaza apusul, nu ma intereseaza oamenii, nu nu nu nu nu nu nu nu! Ce vreau eu, de fapt, este o secunda de gandire simpla proprie, poate o ora de sentiment al realitatii. Nu imi dau seama daca momente ca astea au existat si au fost insesizabil transformate in nanosecunde, sau fire abia perceptibile de timp, sau sunt atat de vaste, de indelungate ca durata incat nu le pot simti inca? Si cum le-as putea simti? Cum sa simt aroma realitatii sau gustul gandirii? Nu pot sa vad, dar cumva stiu ca le vreau; ca trebuie sa le vreau. Le consider ca posibile doar in cele mai frumoase momente ale gandirii (de care nu sunt sigura ca exista), si totusi mi-e greu sa nu le plasez undeva. Apar ca un vis indepartat, dar visul este o stare mai complicata de care nu sunt inca sigura daca are vreo legatura cu mine, daca eu controlez starea asta.

Nu stiu daca imi place asa... ma las in voia unei muzici care este mai presus de tot ce pot atinge eu. O muzica sublima, intr-adevar frumoasa. Are sens cumva ce spun sau ce fac? Muzica imi dicteaza? Nu, muzica ma poarta, intr-o armonie perfecta oriunde vreau eu. E modul de ajunge orice oriunde, fara un pret stabilit. Poate ar trebui sa incep sa ma gandesc la nota de plata... am plutit cam mult in ultima vreme. Si daca as renunta la intoarcerea la pamant? Sa plutesc asa, deasupra tuturor pana la sfarsitul meu. Viata e scurta, sfarsitul se apropie cu fiecare secunda (caci cand vine vorba de apropierea de moarte, secundele se transforma in ani). O sa mai plutesc putin, si o sa ma prabusesc. Fara sa platesc ceva sau sa imi judec actiunile in fata cuiva. Am plutit, nu i-am atins. Ce mi-ar mai lua atunci? Nimic:)

Si asa ma intorc gandurile la viata, desi plutirea este mult mai usora. Trebuie sa apas din nou "play" si sa ma ridic. Pe varfuri mai intai, pana muzica reuseste sa ma cuprinda din toate partile. Apoi plutesc usor si sus... Nici nu conteaza unde ma duc, caci totul este, pana la urma, identic. In momentul in care eu sunt aceesi oriunde, decorul este doar ceva fara semnificatie sau rost. O sa aterizez cand o sa gasesc o solutie; cand o sa fiu sigura..."

Cine a gandit asta?

Atat de primavara

Ultima data cand s-a uitat pe ferastra, ningea. Dar nu ningea afara, caci era o zi de mai plina de lumina si caldura. Ningea inauntrul ei, ningea in gandurile ei. Era mai rau ca ploaia, era gheata. Intunecare. Vant. Viscol de ganduri sfasiate de bucati de gheata. Ii era dor de sentimentul asta, de ruperea de fericirea fara rost de afara. Se speriase, chiar, cand observase cat de mult s-a apropiat de starea de mijloc a oamenilor. Fusese totul, fusese nimic.Intr-adevar nu prea avea ce sa isi doreacsa. Si oare chiar nu mai ramasese nimic pentru ea? Oare universul se rupsese in dreptul ei, deasupra ei, si ramasese sa fie absorbita de vid? De mediocritatea gretoasa a aparatelor de sperante. Era mandra de definitia asta. Era realizarea ei in goana spre vid, era luna ce reusea sa mai intunece din orbitorul zilei, era pink floyd-ul ce razbatea prin huruitul motoarelor. Se consolase: inca ii ura. Dar oare putea asta sa o opreasca in a se asemana cu ei? Atat de crud putea sa fie destinul? Aiureli si prea multe intrebari. Nu era vorba de destin, ea nu credea in destin. Era doar o adunatura de circumstante nefericite ce ii obturau calea spre infinit. Si era atat de simplu, trebuia doar sa scape de ele... raspunsul venea ca un fulger, se raspandea pe cupola amintirilor plutitoare, ideilor scufundate(dubios, caci ideile pot deveni fapte iar faptele ajung inevitabil amintiri. E un echilibru absurd de subred intre sus si jos, intre a exista si a muri, deci e posibil ca nimic sa nu aiba, de fapt, sens). Si intrebarea pe care ea a uitat sa si-o puna(era prea imbatata de gandul gandului): cum sa scape de niste circumstante? Intervin mai mult decat de obicei, in ultimul timp nu mai pot sa ma abtin. Ea crede ca o izolare ar fi solutia, si este totusi constienta ca prin izolare ar deveni cu siguranta centrul universului, univers redus la o fereastra pe care intra doar intunericul, un scaun si o masa joasa unde isi va intepeni spatele in incercarea de a strabate lumea.

Ceva

Niciodata nu i-a fost atat de greu sa gaseasca primul cuvant pentru a scrie. Intr-un mod ciudat, pana acum frazele se scriau ca de la sine, aparand pe foaia goala. Ca si cum ideile ii erau dictate de luna, materializate, numai, prin mainile ei. Cred ca zbuciumul momentelor a golit-o de orice urma de inspiratie. Sau poate inexistenta acestora.

Incepe sa contureze in minte ideea de fericire, vad de departe. Absurd daca spera ca inevitabilul o sa mai astepte. Infinitul cerului o sa se dilate pana la fereastra ei, o sa acopere tot spatiul ce o inconjoara. Atunci ea o sa fie sufocata de prea mult cer, prea mult din cerul pe care si l-a dorit si l-a visat atat. O sa se gandeasca la mare in momentele alea, la albastrul marii. Si o sa-si aduca aminte cat de aproape de valuri fusese, cat de departe de ea insasi...Nu si-a dorit niciodata mai mult de atat-marea. Marea a privit-o, i-a suras si a innecat-o in apele-i tulburi. Apele tulburi pe care nu le-a putut intelege vreodata. Au fost si stelele prin raza de intuneric a ochilor ei. Straluceau undeva, departe. Dar mai ales a fost luna. Mereu acolo, prinsa pe cerul lugubru in linistea noptii, mereu invadandu-i fereastra inchisa, mereu cuprinzand-o si intrand in adancurile mintii ei.

Acum doar cerul mai poate fi simtit prin vazul ei. Abia se mai poate gandi la ceva, cu greu razbate prin noaptea atat de brusc aprinsa. In agonie, disperare, percepe totusi prezenta unei particule de speranta. Si se agata de ea cu toate fortele, dar aceasta trece pe langa, fara ca macar sa o atinga, caci nu ea era destinatia. Si asa o sa dispara; incet si fara a lasa mai mult decat o unda de ecou indreptata spre mare.

Sau poate nu o sa fie deloc asa. Posibil sa nu am dreptate.