Ceva

Niciodata nu i-a fost atat de greu sa gaseasca primul cuvant pentru a scrie. Intr-un mod ciudat, pana acum frazele se scriau ca de la sine, aparand pe foaia goala. Ca si cum ideile ii erau dictate de luna, materializate, numai, prin mainile ei. Cred ca zbuciumul momentelor a golit-o de orice urma de inspiratie. Sau poate inexistenta acestora.

Incepe sa contureze in minte ideea de fericire, vad de departe. Absurd daca spera ca inevitabilul o sa mai astepte. Infinitul cerului o sa se dilate pana la fereastra ei, o sa acopere tot spatiul ce o inconjoara. Atunci ea o sa fie sufocata de prea mult cer, prea mult din cerul pe care si l-a dorit si l-a visat atat. O sa se gandeasca la mare in momentele alea, la albastrul marii. Si o sa-si aduca aminte cat de aproape de valuri fusese, cat de departe de ea insasi...Nu si-a dorit niciodata mai mult de atat-marea. Marea a privit-o, i-a suras si a innecat-o in apele-i tulburi. Apele tulburi pe care nu le-a putut intelege vreodata. Au fost si stelele prin raza de intuneric a ochilor ei. Straluceau undeva, departe. Dar mai ales a fost luna. Mereu acolo, prinsa pe cerul lugubru in linistea noptii, mereu invadandu-i fereastra inchisa, mereu cuprinzand-o si intrand in adancurile mintii ei.

Acum doar cerul mai poate fi simtit prin vazul ei. Abia se mai poate gandi la ceva, cu greu razbate prin noaptea atat de brusc aprinsa. In agonie, disperare, percepe totusi prezenta unei particule de speranta. Si se agata de ea cu toate fortele, dar aceasta trece pe langa, fara ca macar sa o atinga, caci nu ea era destinatia. Si asa o sa dispara; incet si fara a lasa mai mult decat o unda de ecou indreptata spre mare.

Sau poate nu o sa fie deloc asa. Posibil sa nu am dreptate.