Soarele apune. Cerul pare ca se stinge sub apasarea grea a unui gand de disperare. Intunericul se apropie, incetarea clipei perfecte pare acum o necesitate. Luminile orasului alterneaza nostalgia sfarsitului inevitabil cu fascinatia inexplicabila fata de ceva nou: noaptea.
Se indreapta spre fereastra ce incadreaza cerul instelat, cu chipul animat de o curiozitate de nepatruns. Stelele stralucesc, luna amplifica lipsa de speranta ce impanzeste umanul de jos, pamantescul ce nu se poate apara de imensitatea farului ce lumineaza universul. Totusi, ceva este schimbat. Mintea incearca sa patrunda prin labirintul de voci, dar pluteste in delir spre o lume abstracta. Poate ca viseaza. Caci strada populata de masini si oameni devine brusc goala si fara sens, neimportanta. Se margineste la a privi lucrurile, fara sa patrunda in esenta lor. Vede doar invelisul ce acopera ceva amorf, infinit, puternic. Poate daca ar privi ma departe de camera fara perdele a cladirii de dupa sosea ar intelege mai mult. Ar vedea mai mult decat o camera goala, invadata in singuratatea ei perfecta de niste umbre. Umbre ale perfectului care se risipeste cu fiecare cuvant adaugat. Perfect pe care eu il strivesc si il risipesc. Si nu pot sa ma opresc din absurda repetitie trecutului care cateodata are sens. Dar doar pentru mine, doar azi. Nimic mai mult decat atat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu