Atat de primavara

Ultima data cand s-a uitat pe ferastra, ningea. Dar nu ningea afara, caci era o zi de mai plina de lumina si caldura. Ningea inauntrul ei, ningea in gandurile ei. Era mai rau ca ploaia, era gheata. Intunecare. Vant. Viscol de ganduri sfasiate de bucati de gheata. Ii era dor de sentimentul asta, de ruperea de fericirea fara rost de afara. Se speriase, chiar, cand observase cat de mult s-a apropiat de starea de mijloc a oamenilor. Fusese totul, fusese nimic.Intr-adevar nu prea avea ce sa isi doreacsa. Si oare chiar nu mai ramasese nimic pentru ea? Oare universul se rupsese in dreptul ei, deasupra ei, si ramasese sa fie absorbita de vid? De mediocritatea gretoasa a aparatelor de sperante. Era mandra de definitia asta. Era realizarea ei in goana spre vid, era luna ce reusea sa mai intunece din orbitorul zilei, era pink floyd-ul ce razbatea prin huruitul motoarelor. Se consolase: inca ii ura. Dar oare putea asta sa o opreasca in a se asemana cu ei? Atat de crud putea sa fie destinul? Aiureli si prea multe intrebari. Nu era vorba de destin, ea nu credea in destin. Era doar o adunatura de circumstante nefericite ce ii obturau calea spre infinit. Si era atat de simplu, trebuia doar sa scape de ele... raspunsul venea ca un fulger, se raspandea pe cupola amintirilor plutitoare, ideilor scufundate(dubios, caci ideile pot deveni fapte iar faptele ajung inevitabil amintiri. E un echilibru absurd de subred intre sus si jos, intre a exista si a muri, deci e posibil ca nimic sa nu aiba, de fapt, sens). Si intrebarea pe care ea a uitat sa si-o puna(era prea imbatata de gandul gandului): cum sa scape de niste circumstante? Intervin mai mult decat de obicei, in ultimul timp nu mai pot sa ma abtin. Ea crede ca o izolare ar fi solutia, si este totusi constienta ca prin izolare ar deveni cu siguranta centrul universului, univers redus la o fereastra pe care intra doar intunericul, un scaun si o masa joasa unde isi va intepeni spatele in incercarea de a strabate lumea.